Bucureștii de altădată, I

Vara, Bucureștii nu aveau spectacole.

Lumea din elită sau pleca la moșii, sau se ducea la Paris, sau pe la băile din Austro-Ungaria. Valea Prahovei, cu toate stațiunile ei, era necunoscută atunci. Regele Carol, alegându-și reședința la Sinaia, a pus în vedere și această regiune. Până atunci în Muntenia o parte a publicului, câteva familii dintr-un cerc restrâns, se ducea la Câmpulung.

Cine rămânea la București se mulțumea cu grădinile Stavri și Rașca dacă era din lumea bună, sau cu Giaferul, Grădina cu cai, „Leul și Cârnatul”, dacă era de a doua mână.

Din când în când, câte un circ de vară care-și instala baraca pe un maidan central distra pe bucureșteni. Alteori, cuteza câte o trupă de comedii sau de operetă franceză să debarce la București. Dar altceva nimic. O trupă de teatru român n-ar fi îndrăznit să anunțe o stagiune de vară la București.

De altfel nici nu era lumină, căci întregul oraș era luminat cu petrol. Gazul aerian a fost introdus și inaugurat mai târziu.

Într-o seară de toamnă am fost scoși din pension pe două rânduri și plimbați pe Calea Victoriei ca să vedem inaugurarea gazului. Vremea rece și lume multă se plimba pe străzi. Lumina becurilor juca permanent, fiindcă instalația era, pesemne, primitivă, iar sita Auer nu era încă inventată. La Teatrul Național o inscripție în litere de flăcări se juca și prelingea balconul, din bătaia vântului.

(Notă: Până în 1871, străzile Bucureștiului au fost iluminate cu felinare cu lumânări de seu și lămpi de petrol. La 31 octombrie 1871, s-a inaugurat iluminarea cu gaz aerian produs din cărbune. Becurile Auer – inventate de germanul Auer von Welsbach –, care dădeau o lumină mai puternică și mai albă, au fost introduse abia în 1894.)

Fragment din volumul Bucureștii de altădată I, de Constantin Bacalbașa, Editura Eminescu, 1987

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Bucureștii de altădată, I

Vara, Bucureștii nu aveau spectacole.

Lumea din elită sau pleca la moșii, sau se ducea la Paris, sau pe la băile din Austro-Ungaria. Valea Prahovei, cu toate stațiunile ei, era necunoscută atunci. Regele Carol, alegându-și reședința la Sinaia, a pus în vedere și această regiune. Până atunci în Muntenia o parte a publicului, câteva familii dintr-un cerc restrâns, se ducea la Câmpulung.

Cine rămânea la București se mulțumea cu grădinile Stavri și Rașca dacă era din lumea bună, sau cu Giaferul, Grădina cu cai, „Leul și Cârnatul”, dacă era de a doua mână.

Din când în când, câte un circ de vară care-și instala baraca pe un maidan central distra pe bucureșteni. Alteori, cuteza câte o trupă de comedii sau de operetă franceză să debarce la București. Dar altceva nimic. O trupă de teatru român n-ar fi îndrăznit să anunțe o stagiune de vară la București.

De altfel nici nu era lumină, căci întregul oraș era luminat cu petrol. Gazul aerian a fost introdus și inaugurat mai târziu.

Într-o seară de toamnă am fost scoși din pension pe două rânduri și plimbați pe Calea Victoriei ca să vedem inaugurarea gazului. Vremea rece și lume multă se plimba pe străzi. Lumina becurilor juca permanent, fiindcă instalația era, pesemne, primitivă, iar sita Auer nu era încă inventată. La Teatrul Național o inscripție în litere de flăcări se juca și prelingea balconul, din bătaia vântului.

(Notă: Până în 1871, străzile Bucureștiului au fost iluminate cu felinare cu lumânări de seu și lămpi de petrol. La 31 octombrie 1871, s-a inaugurat iluminarea cu gaz aerian produs din cărbune. Becurile Auer – inventate de germanul Auer von Welsbach –, care dădeau o lumină mai puternică și mai albă, au fost introduse abia în 1894.)

Fragment din volumul Bucureștii de altădată I, de Constantin Bacalbașa, Editura Eminescu, 1987

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Bucureștii de altădată, I

Vara, Bucureștii nu aveau spectacole.

Lumea din elită sau pleca la moșii, sau se ducea la Paris, sau pe la băile din Austro-Ungaria. Valea Prahovei, cu toate stațiunile ei, era necunoscută atunci. Regele Carol, alegându-și reședința la Sinaia, a pus în vedere și această regiune. Până atunci în Muntenia o parte a publicului, câteva familii dintr-un cerc restrâns, se ducea la Câmpulung.

Cine rămânea la București se mulțumea cu grădinile Stavri și Rașca dacă era din lumea bună, sau cu Giaferul, Grădina cu cai, „Leul și Cârnatul”, dacă era de a doua mână.

Din când în când, câte un circ de vară care-și instala baraca pe un maidan central distra pe bucureșteni. Alteori, cuteza câte o trupă de comedii sau de operetă franceză să debarce la București. Dar altceva nimic. O trupă de teatru român n-ar fi îndrăznit să anunțe o stagiune de vară la București.

De altfel nici nu era lumină, căci întregul oraș era luminat cu petrol. Gazul aerian a fost introdus și inaugurat mai târziu.

Într-o seară de toamnă am fost scoși din pension pe două rânduri și plimbați pe Calea Victoriei ca să vedem inaugurarea gazului. Vremea rece și lume multă se plimba pe străzi. Lumina becurilor juca permanent, fiindcă instalația era, pesemne, primitivă, iar sita Auer nu era încă inventată. La Teatrul Național o inscripție în litere de flăcări se juca și prelingea balconul, din bătaia vântului.

(Notă: Până în 1871, străzile Bucureștiului au fost iluminate cu felinare cu lumânări de seu și lămpi de petrol. La 31 octombrie 1871, s-a inaugurat iluminarea cu gaz aerian produs din cărbune. Becurile Auer – inventate de germanul Auer von Welsbach –, care dădeau o lumină mai puternică și mai albă, au fost introduse abia în 1894.)

Fragment din volumul Bucureștii de altădată I, de Constantin Bacalbașa, Editura Eminescu, 1987

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp
Scroll to Top