Arheologia poveștilor

Un arheolog caută trecutul în pământ. Sapă în căutarea lui și citește vestigiile găsite acolo. Timp de secole, milenii chiar, praful viitorului se depune din ce în ce mai gros peste urmele trecutului, până le acoperă cu totul. Arheologul le descoperă cu grijă și le află poveștile. Apoi pune poveștile lor cap la cap și din ele reconstituie o epocă.

Nu e totdeauna ușor. Ba chiar nu e ușor niciodată, pentru că timpul macină urmele trecutului mai ceva ca o moară. Din făina lor, arheologul face pâine proaspătă, pentru a potoli foamea de trecut a contemporanilor săi și a celor care-i vor urma în viitor. Arheologii au totuși noroc. Pământul conservă, cât de cât, urmele materiale.

Cele imateriale, în schimb, au o viață mult mai scurtă, iar când dispar, nu mai pot fi recuperate. Așa se întâmplă cu poveștile care, nespuse mai departe, se irosesc până la dispariție, ca într-o leapșă suspendată, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea în care nimeni nu-l mai caută pe cel ascuns. Dar și spusă, o poveste nu e decât o urmă imaterială. Când o scriem însă, se materializează dintr-o dată și ajunge la mai mulți cititori. Ei o pot repovesti la rândul lor, redându-i viața cu fiecare repovestire.

Dacă săpăm în pământul Bucureștiului s-ar putea să nu dăm decât de metrou, care nici măcar nu-i foarte vechi. Dacă săpăm în schimb în memoria bucureștenilor, avem toate șansele să găsim vestigii prețioase legate de istoria acestui oraș. Obținem astfel fragmente de istorie mică. Fragmentele de istorie mică, asemenea unor piese de Lego, alcătuiesc marea istorie.

Părinții, bunicii, străbunicii, unchii, mătușile și chiar surorile și frații mai mari ascund tezaure micro-istorice de povești, din care putem reconstitui un București nepovestit în nicio carte, ne-încronicat în nicio istorie. Săpați în memoria lor, cerneți cu grijă făina amintirilor dezgropate și faceți din ea un aluat de poveste din care să coaceți pâine, chifle, cozonaci, pupeze peste colaci, istorii cu vârcolaci.

Florin Bican