Bucureștiul înseamnă, de fapt, zeci de mici orășele, cu propriile povești fondatoare ce coabitează într-o entitate simplificată administrativ

Avem nevoie să tot repovestim orașul, spune Oana Boca Stănescu, manager cultural, consultant în comunicare & fondatoarea Headsome Communication. Poveștile fiecărei generații sunt un spațiu de respiro, o legătură intimă a istoriei, un fir necesar care leagă straturile de memorie. Iar Bucureștiul are nevoie de povestitori noi. Până la urmă, sufletul unui oraș rămâne viu doar prin viețile locuitorilor lui. Așa a pornit Oana proiectul Superpovești din București, în care cheama tinerii să caute, să descopere, să înțeleagă orașul acesta, prin secretele și legendele lui.

Copiii satului global poate că au cu atît mai multe nevoie de ritualuri de dezvrăjire a contemporaneității și de proiecte care să îi apropie concret de comunitatea în mijlocul căreia cresc. După aproape un an de izolare, poate că avem nevoie cu toții, dar mai ales cei tineri, să simțim că sîntem parte a unei comunități, a unui spațiu real.

Superpovești din București provoacă în felul acesta copiii și adolescenții  să caute legendele ascunse din istoria orașului: să le documenteze în familie, în comunități locale sau în școală, prin dialog cu profesorii, în biblioteci, în documentele și materialele din spațiul digital, pentru ca mai apoi să le transpună în povești, iar cele mai frumoase dintre ele vor apărea într-un în volum colectiv. Vorbim cu Oana în rândurile de mai jos despre acest șantier narativ care este Bucureștiul, dar și despre relația ei cu orașul și fețele urbane pe care le-a schimbat în ultimii ani.

Cum ai început 2021

A început cu un accident auto urît. Sînt conștientă că este un gest riscant și aproape indecent să povestesc aici intimități. Numai că întîmplarea aceasta, la capătul a 10 luni de frici și revelații pandemice, plus mulți alți ani de management cultural chinuit, pur și simplu a mutat într-o bulă a reevaluării toate marile urgențe și planuri profesionale.

Din grămada aceasta de piese care așteaptă fie reintegrate într-o arhitectură nouă, deocamdată, s-a concretizat primul eveniment: am lansat campania SUPERPOVEȘTI din București, unul dintre proiectele bune plănuite la finalul lui 2020. Și tot deocamdată, lunar, îi ajut pe cei de la Institutul Cervantes din București în toate proiectelor lor de comunicare, precum și pe cei de la Pandora M în promovarea „ANANASI. World Fiction”, una dintre cele mai iubite colecții de literatură universală de pe piața de carte din România.

Dincolo de toate acestea, așa cum spuneam, măsor, tai, croiesc și mă ocup intens să-mi hrănesc speranța că nu va trebui să redefinim normalitatea.

Ideea Superpoveștilor din București

Anul trecut în iunie, imediat după ce am fost eliberați din case, eram cu echipa Companiei de Librării București în Parcul Tineretului. Urma să plantăm acolo niște pomi. Am primit drept coordonate pentru întîlnire din partea șefului acțiunii zona „Valea Plîngerii”, un reper care ne-a destabilizat pe cei mai mulți dintre noi. Acela a fost momentul în care m-am hotărît să dezvolt cîndva un proiect care să readucă în actualitate poveștile și legendele despre București, cu ajutorul copiilor și tinerilor, într-o încercare de a le dezvolta spiritul comunitar și memoria socială.

Am scris acest proiect dintr-o suflare la finalul lui 2020, alături de echipa Companiei de Librării București. În decembrie, l-am înscris la sesiunea de finanțări nerambursabile a Ministerului Culturii, iar în ianuarie am aflat că proiectul nostru a fost unul dintre cele selectate. Așa că am bifat relativ ușor „cumpăna” care sperie toate proiectele culturale: finanțarea.

Tot în ianuarie, spre finalul lunii, proiectul a debutat, urmînd ca micile evenimente din cadrul lui să populeze mai toate lunile acestui an. Deocamdată, pentru că am parcurs doar etape care au depins de noi, organizatorii, nu am întîmpinat obstacole. Dar toamna va fi un mare hop: pentru că acest proiect își va găsi justificarea numai dacă tinerii locuitori ai Bucureștiului vor accepta să dea curs invitației noastre și ne vor trimite povești.

Vânătorii de povești în București

SUPERPOVEȘTI din București îi provoacă pe tinerii locuitori din capitală cu vîrste între 8 și 18 ani să caute poveștile ascunse din istoria orașului: să le documenteze în familie, în cadrul comunității locale, în cadrul școlii, prin dialog cu profesorii, în biblioteci, în librării, în documentele și materialele din spațiul digital, pentru ca mai apoi să le transpună în povești. Să se conecteze la istoria și poveștile orașului în care trăiesc și să ajute la păstrarea memoriei locului, povestind aceste legende mai departe. Pe cei mai buni dintre ei plănuim să îi facem autori de carte cu acte în regulă, în volumul colectiv pe care sperăm să îl putem lansa pînă la finalul acestui an.

Legende urbane, de nișă, mișcătoare

Bucureștiul este un șantier narativ complicat și fascinant deopotrivă, care adună laolaltă povești hiper-cunoscute alături de povești „de nișă”, povești statuate și povești-mișcătoare ce vin să completeze o istorie. Povești despre misterele Curții Vechi, legende urbane legate de toponimii, anecdote despre personalitățile Bucureștiului, despre personalitățile lumii care au trecut prin București și așa mai departe. O colecție inepuizabilă de legende urbane, la care se adaugă poveștile periferiei, unde vorbim deja despre un cadru special unde spațiul urban se amestecă cu cel rural.

Bucureștiul înseamnă, de fapt, zeci de mici orășele, cu propriile povești fondatoare ce coabitează într-o entitate simplificată administrativ.

De ce e nevoie de Superpovești 

Avem nevoie să ne cunoaștem orașul prin povești, să ne construim geografii și mitologii personale, să ne conectăm identitar cu spațiul în care trăim, un cadru, cel mai adesea, jalonat de utilitar și de automatisme. Iar copiii satului global poate că au cu atît mai multe nevoie de ritualuri de dezvrăjire a contemporaneității și de proiecte care să îi apropie concret de comunitatea în mijlocul căreia cresc. După aproape un an de izolare, poate că avem nevoie cu toții, dar mai ales cei tineri, să simțim că sîntem parte a unei comunități, a unui spațiu real.

Relația ta cu Bucureștiul

M-am mutat în București în 2006, din motive personale. Nu a fost nevoie să alerg nici după o chirie la un preț decent, nici după un job, pentru că doar m-am transferat de la biroul Editurii Polirom din Iași la cel din București. Primul „acasă” bucureștean a fost la Șincai, iar biroul la Universitate, apoi la Unirii – cîțiva metri mici-mici de București pe care i-am străbătut lipsită de curiozități, dar mai ales legată de o casă unde mă așteptau doi copii mici vreme de ani buni. Pînă în 2017, habar n-am avut unde este Piața Obor…

Mi-a plăcut să locuiesc o vreme în Tineretului, un cartier viu, un mic stup urban, cu locuitori din ce în ce mai tineri. Dar mi-a fost și teamă în blocul de 10 etaje, frica aceea previzibilă și plicticoasă, de om crescut la casă și devenit peste noapte bucureștean stresat de cutremur, o frică „instituționalizată” de vecinul de la 5, care dărîmase niște pereți de rezistență…

În 2017, ne-am mutat – pe viață, sperăm – într-un apartament dintr-o clădire art-deco din anii ‘40, situată în fostul cartier evreiesc, o clădire frumoasă și ușor misterioasă, proiectată de unul dintre pionierii arhitecturii moderne românești, Boris (Baruh) Zilberman. Astăzi, relația mea cu Bucureștiul înseamnă legătura cu acest cartier-cetate, pe care nu mă satur să îl descopăr zilnic, în toate micile detalii arhitectonice. Un spațiu vechi-nou plin de povești care, deși cam amestecat în ceea ce privește gradul de conservare a clădirilor, e populat de locuri palimpsestice de pe care nu a căzut tencuiala cea bună.

Cum s-a schimbat orașul

Bucureștiul este o moștenire pe care o primim și pe care putem să o ducem mai departe prin povești și legende. Poveștile despre oraș au fost decorul mai multor vieți, decor peste care s-au depus, de la o generație la alta, straturi de memorie. Între generații apar spații făcute din narațiune, spații de respiro care nasc mici complicități. Tocmai de aceea cred că avem nevoie să tot repovestim orașul.

Care e Superpovestea ta din București

Superpovestea mea din București a început în 2006, cu un telefon neașteptat pe fix. La capătul firului se afla Nana, vecina mea de 79 de ani pe care nu o știam, revenită recent din Elveția, un personaj aproape ireal, construit din bunătate, păr alb-lumină și o generozitate fără margini în acceptarea fragilităților umane. Un om-terapie care avea să-mi devină parteneră pentru sute de concerte de la Radio România Muzical, prietenă, înger păzitor, model.

Nana avea rău de mișcare, nu ieșea din casă, așa că relația noastră s-a desfășurat într-un glob. Un glob bun care putea fi oriunde, dar uite că astrele l-au așezat la etajul 5 al unui bloc din Tineretului-București.

 

Interviul a fost publicat pe pagina iqads

 

 

Bucureștiul înseamnă, de fapt, zeci de mici orășele, cu propriile povești fondatoare ce coabitează într-o entitate simplificată administrativ

Avem nevoie să tot repovestim orașul, spune Oana Boca Stănescu, manager cultural, consultant în comunicare & fondatoarea Headsome Communication. Poveștile fiecărei generații sunt un spațiu de respiro, o legătură intimă a istoriei, un fir necesar care leagă straturile de memorie. Iar Bucureștiul are nevoie de povestitori noi. Până la urmă, sufletul unui oraș rămâne viu doar prin viețile locuitorilor lui. Așa a pornit Oana proiectul Superpovești din București, în care cheama tinerii să caute, să descopere, să înțeleagă orașul acesta, prin secretele și legendele lui.

Copiii satului global poate că au cu atît mai multe nevoie de ritualuri de dezvrăjire a contemporaneității și de proiecte care să îi apropie concret de comunitatea în mijlocul căreia cresc. După aproape un an de izolare, poate că avem nevoie cu toții, dar mai ales cei tineri, să simțim că sîntem parte a unei comunități, a unui spațiu real.

Superpovești din București provoacă în felul acesta copiii și adolescenții  să caute legendele ascunse din istoria orașului: să le documenteze în familie, în comunități locale sau în școală, prin dialog cu profesorii, în biblioteci, în documentele și materialele din spațiul digital, pentru ca mai apoi să le transpună în povești, iar cele mai frumoase dintre ele vor apărea într-un în volum colectiv. Vorbim cu Oana în rândurile de mai jos despre acest șantier narativ care este Bucureștiul, dar și despre relația ei cu orașul și fețele urbane pe care le-a schimbat în ultimii ani.

Cum ai început 2021

A început cu un accident auto urît. Sînt conștientă că este un gest riscant și aproape indecent să povestesc aici intimități. Numai că întîmplarea aceasta, la capătul a 10 luni de frici și revelații pandemice, plus mulți alți ani de management cultural chinuit, pur și simplu a mutat într-o bulă a reevaluării toate marile urgențe și planuri profesionale.

Din grămada aceasta de piese care așteaptă fie reintegrate într-o arhitectură nouă, deocamdată, s-a concretizat primul eveniment: am lansat campania SUPERPOVEȘTI din București, unul dintre proiectele bune plănuite la finalul lui 2020. Și tot deocamdată, lunar, îi ajut pe cei de la Institutul Cervantes din București în toate proiectelor lor de comunicare, precum și pe cei de la Pandora M în promovarea „ANANASI. World Fiction”, una dintre cele mai iubite colecții de literatură universală de pe piața de carte din România.

Dincolo de toate acestea, așa cum spuneam, măsor, tai, croiesc și mă ocup intens să-mi hrănesc speranța că nu va trebui să redefinim normalitatea.

Ideea Superpoveștilor din București

Anul trecut în iunie, imediat după ce am fost eliberați din case, eram cu echipa Companiei de Librării București în Parcul Tineretului. Urma să plantăm acolo niște pomi. Am primit drept coordonate pentru întîlnire din partea șefului acțiunii zona „Valea Plîngerii”, un reper care ne-a destabilizat pe cei mai mulți dintre noi. Acela a fost momentul în care m-am hotărît să dezvolt cîndva un proiect care să readucă în actualitate poveștile și legendele despre București, cu ajutorul copiilor și tinerilor, într-o încercare de a le dezvolta spiritul comunitar și memoria socială.

Am scris acest proiect dintr-o suflare la finalul lui 2020, alături de echipa Companiei de Librării București. În decembrie, l-am înscris la sesiunea de finanțări nerambursabile a Ministerului Culturii, iar în ianuarie am aflat că proiectul nostru a fost unul dintre cele selectate. Așa că am bifat relativ ușor „cumpăna” care sperie toate proiectele culturale: finanțarea.

Tot în ianuarie, spre finalul lunii, proiectul a debutat, urmînd ca micile evenimente din cadrul lui să populeze mai toate lunile acestui an. Deocamdată, pentru că am parcurs doar etape care au depins de noi, organizatorii, nu am întîmpinat obstacole. Dar toamna va fi un mare hop: pentru că acest proiect își va găsi justificarea numai dacă tinerii locuitori ai Bucureștiului vor accepta să dea curs invitației noastre și ne vor trimite povești.

Vânătorii de povești în București

SUPERPOVEȘTI din București îi provoacă pe tinerii locuitori din capitală cu vîrste între 8 și 18 ani să caute poveștile ascunse din istoria orașului: să le documenteze în familie, în cadrul comunității locale, în cadrul școlii, prin dialog cu profesorii, în biblioteci, în librării, în documentele și materialele din spațiul digital, pentru ca mai apoi să le transpună în povești. Să se conecteze la istoria și poveștile orașului în care trăiesc și să ajute la păstrarea memoriei locului, povestind aceste legende mai departe. Pe cei mai buni dintre ei plănuim să îi facem autori de carte cu acte în regulă, în volumul colectiv pe care sperăm să îl putem lansa pînă la finalul acestui an.

Legende urbane, de nișă, mișcătoare

Bucureștiul este un șantier narativ complicat și fascinant deopotrivă, care adună laolaltă povești hiper-cunoscute alături de povești „de nișă”, povești statuate și povești-mișcătoare ce vin să completeze o istorie. Povești despre misterele Curții Vechi, legende urbane legate de toponimii, anecdote despre personalitățile Bucureștiului, despre personalitățile lumii care au trecut prin București și așa mai departe. O colecție inepuizabilă de legende urbane, la care se adaugă poveștile periferiei, unde vorbim deja despre un cadru special unde spațiul urban se amestecă cu cel rural.

Bucureștiul înseamnă, de fapt, zeci de mici orășele, cu propriile povești fondatoare ce coabitează într-o entitate simplificată administrativ.

De ce e nevoie de Superpovești 

Avem nevoie să ne cunoaștem orașul prin povești, să ne construim geografii și mitologii personale, să ne conectăm identitar cu spațiul în care trăim, un cadru, cel mai adesea, jalonat de utilitar și de automatisme. Iar copiii satului global poate că au cu atît mai multe nevoie de ritualuri de dezvrăjire a contemporaneității și de proiecte care să îi apropie concret de comunitatea în mijlocul căreia cresc. După aproape un an de izolare, poate că avem nevoie cu toții, dar mai ales cei tineri, să simțim că sîntem parte a unei comunități, a unui spațiu real.

Relația ta cu Bucureștiul

M-am mutat în București în 2006, din motive personale. Nu a fost nevoie să alerg nici după o chirie la un preț decent, nici după un job, pentru că doar m-am transferat de la biroul Editurii Polirom din Iași la cel din București. Primul „acasă” bucureștean a fost la Șincai, iar biroul la Universitate, apoi la Unirii – cîțiva metri mici-mici de București pe care i-am străbătut lipsită de curiozități, dar mai ales legată de o casă unde mă așteptau doi copii mici vreme de ani buni. Pînă în 2017, habar n-am avut unde este Piața Obor…

Mi-a plăcut să locuiesc o vreme în Tineretului, un cartier viu, un mic stup urban, cu locuitori din ce în ce mai tineri. Dar mi-a fost și teamă în blocul de 10 etaje, frica aceea previzibilă și plicticoasă, de om crescut la casă și devenit peste noapte bucureștean stresat de cutremur, o frică „instituționalizată” de vecinul de la 5, care dărîmase niște pereți de rezistență…

În 2017, ne-am mutat – pe viață, sperăm – într-un apartament dintr-o clădire art-deco din anii ‘40, situată în fostul cartier evreiesc, o clădire frumoasă și ușor misterioasă, proiectată de unul dintre pionierii arhitecturii moderne românești, Boris (Baruh) Zilberman. Astăzi, relația mea cu Bucureștiul înseamnă legătura cu acest cartier-cetate, pe care nu mă satur să îl descopăr zilnic, în toate micile detalii arhitectonice. Un spațiu vechi-nou plin de povești care, deși cam amestecat în ceea ce privește gradul de conservare a clădirilor, e populat de locuri palimpsestice de pe care nu a căzut tencuiala cea bună.

Cum s-a schimbat orașul

Bucureștiul este o moștenire pe care o primim și pe care putem să o ducem mai departe prin povești și legende. Poveștile despre oraș au fost decorul mai multor vieți, decor peste care s-au depus, de la o generație la alta, straturi de memorie. Între generații apar spații făcute din narațiune, spații de respiro care nasc mici complicități. Tocmai de aceea cred că avem nevoie să tot repovestim orașul.

Care e Superpovestea ta din București

Superpovestea mea din București a început în 2006, cu un telefon neașteptat pe fix. La capătul firului se afla Nana, vecina mea de 79 de ani pe care nu o știam, revenită recent din Elveția, un personaj aproape ireal, construit din bunătate, păr alb-lumină și o generozitate fără margini în acceptarea fragilităților umane. Un om-terapie care avea să-mi devină parteneră pentru sute de concerte de la Radio România Muzical, prietenă, înger păzitor, model.

Nana avea rău de mișcare, nu ieșea din casă, așa că relația noastră s-a desfășurat într-un glob. Un glob bun care putea fi oriunde, dar uite că astrele l-au așezat la etajul 5 al unui bloc din Tineretului-București.

 

Interviul a fost publicat pe pagina iqads

 

 

Bucureștiul înseamnă, de fapt, zeci de mici orășele, cu propriile povești fondatoare ce coabitează într-o entitate simplificată administrativ

Avem nevoie să tot repovestim orașul, spune Oana Boca Stănescu, manager cultural, consultant în comunicare & fondatoarea Headsome Communication. Poveștile fiecărei generații sunt un spațiu de respiro, o legătură intimă a istoriei, un fir necesar care leagă straturile de memorie. Iar Bucureștiul are nevoie de povestitori noi. Până la urmă, sufletul unui oraș rămâne viu doar prin viețile locuitorilor lui. Așa a pornit Oana proiectul Superpovești din București, în care cheama tinerii să caute, să descopere, să înțeleagă orașul acesta, prin secretele și legendele lui.

Copiii satului global poate că au cu atît mai multe nevoie de ritualuri de dezvrăjire a contemporaneității și de proiecte care să îi apropie concret de comunitatea în mijlocul căreia cresc. După aproape un an de izolare, poate că avem nevoie cu toții, dar mai ales cei tineri, să simțim că sîntem parte a unei comunități, a unui spațiu real.

Superpovești din București provoacă în felul acesta copiii și adolescenții  să caute legendele ascunse din istoria orașului: să le documenteze în familie, în comunități locale sau în școală, prin dialog cu profesorii, în biblioteci, în documentele și materialele din spațiul digital, pentru ca mai apoi să le transpună în povești, iar cele mai frumoase dintre ele vor apărea într-un în volum colectiv. Vorbim cu Oana în rândurile de mai jos despre acest șantier narativ care este Bucureștiul, dar și despre relația ei cu orașul și fețele urbane pe care le-a schimbat în ultimii ani.

Cum ai început 2021

A început cu un accident auto urît. Sînt conștientă că este un gest riscant și aproape indecent să povestesc aici intimități. Numai că întîmplarea aceasta, la capătul a 10 luni de frici și revelații pandemice, plus mulți alți ani de management cultural chinuit, pur și simplu a mutat într-o bulă a reevaluării toate marile urgențe și planuri profesionale.

Din grămada aceasta de piese care așteaptă fie reintegrate într-o arhitectură nouă, deocamdată, s-a concretizat primul eveniment: am lansat campania SUPERPOVEȘTI din București, unul dintre proiectele bune plănuite la finalul lui 2020. Și tot deocamdată, lunar, îi ajut pe cei de la Institutul Cervantes din București în toate proiectelor lor de comunicare, precum și pe cei de la Pandora M în promovarea „ANANASI. World Fiction”, una dintre cele mai iubite colecții de literatură universală de pe piața de carte din România.

Dincolo de toate acestea, așa cum spuneam, măsor, tai, croiesc și mă ocup intens să-mi hrănesc speranța că nu va trebui să redefinim normalitatea.

Ideea Superpoveștilor din București

Anul trecut în iunie, imediat după ce am fost eliberați din case, eram cu echipa Companiei de Librării București în Parcul Tineretului. Urma să plantăm acolo niște pomi. Am primit drept coordonate pentru întîlnire din partea șefului acțiunii zona „Valea Plîngerii”, un reper care ne-a destabilizat pe cei mai mulți dintre noi. Acela a fost momentul în care m-am hotărît să dezvolt cîndva un proiect care să readucă în actualitate poveștile și legendele despre București, cu ajutorul copiilor și tinerilor, într-o încercare de a le dezvolta spiritul comunitar și memoria socială.

Am scris acest proiect dintr-o suflare la finalul lui 2020, alături de echipa Companiei de Librării București. În decembrie, l-am înscris la sesiunea de finanțări nerambursabile a Ministerului Culturii, iar în ianuarie am aflat că proiectul nostru a fost unul dintre cele selectate. Așa că am bifat relativ ușor „cumpăna” care sperie toate proiectele culturale: finanțarea.

Tot în ianuarie, spre finalul lunii, proiectul a debutat, urmînd ca micile evenimente din cadrul lui să populeze mai toate lunile acestui an. Deocamdată, pentru că am parcurs doar etape care au depins de noi, organizatorii, nu am întîmpinat obstacole. Dar toamna va fi un mare hop: pentru că acest proiect își va găsi justificarea numai dacă tinerii locuitori ai Bucureștiului vor accepta să dea curs invitației noastre și ne vor trimite povești.

Vânătorii de povești în București

SUPERPOVEȘTI din București îi provoacă pe tinerii locuitori din capitală cu vîrste între 8 și 18 ani să caute poveștile ascunse din istoria orașului: să le documenteze în familie, în cadrul comunității locale, în cadrul școlii, prin dialog cu profesorii, în biblioteci, în librării, în documentele și materialele din spațiul digital, pentru ca mai apoi să le transpună în povești. Să se conecteze la istoria și poveștile orașului în care trăiesc și să ajute la păstrarea memoriei locului, povestind aceste legende mai departe. Pe cei mai buni dintre ei plănuim să îi facem autori de carte cu acte în regulă, în volumul colectiv pe care sperăm să îl putem lansa pînă la finalul acestui an.

Legende urbane, de nișă, mișcătoare

Bucureștiul este un șantier narativ complicat și fascinant deopotrivă, care adună laolaltă povești hiper-cunoscute alături de povești „de nișă”, povești statuate și povești-mișcătoare ce vin să completeze o istorie. Povești despre misterele Curții Vechi, legende urbane legate de toponimii, anecdote despre personalitățile Bucureștiului, despre personalitățile lumii care au trecut prin București și așa mai departe. O colecție inepuizabilă de legende urbane, la care se adaugă poveștile periferiei, unde vorbim deja despre un cadru special unde spațiul urban se amestecă cu cel rural.

Bucureștiul înseamnă, de fapt, zeci de mici orășele, cu propriile povești fondatoare ce coabitează într-o entitate simplificată administrativ.

De ce e nevoie de Superpovești 

Avem nevoie să ne cunoaștem orașul prin povești, să ne construim geografii și mitologii personale, să ne conectăm identitar cu spațiul în care trăim, un cadru, cel mai adesea, jalonat de utilitar și de automatisme. Iar copiii satului global poate că au cu atît mai multe nevoie de ritualuri de dezvrăjire a contemporaneității și de proiecte care să îi apropie concret de comunitatea în mijlocul căreia cresc. După aproape un an de izolare, poate că avem nevoie cu toții, dar mai ales cei tineri, să simțim că sîntem parte a unei comunități, a unui spațiu real.

Relația ta cu Bucureștiul

M-am mutat în București în 2006, din motive personale. Nu a fost nevoie să alerg nici după o chirie la un preț decent, nici după un job, pentru că doar m-am transferat de la biroul Editurii Polirom din Iași la cel din București. Primul „acasă” bucureștean a fost la Șincai, iar biroul la Universitate, apoi la Unirii – cîțiva metri mici-mici de București pe care i-am străbătut lipsită de curiozități, dar mai ales legată de o casă unde mă așteptau doi copii mici vreme de ani buni. Pînă în 2017, habar n-am avut unde este Piața Obor…

Mi-a plăcut să locuiesc o vreme în Tineretului, un cartier viu, un mic stup urban, cu locuitori din ce în ce mai tineri. Dar mi-a fost și teamă în blocul de 10 etaje, frica aceea previzibilă și plicticoasă, de om crescut la casă și devenit peste noapte bucureștean stresat de cutremur, o frică „instituționalizată” de vecinul de la 5, care dărîmase niște pereți de rezistență…

În 2017, ne-am mutat – pe viață, sperăm – într-un apartament dintr-o clădire art-deco din anii ‘40, situată în fostul cartier evreiesc, o clădire frumoasă și ușor misterioasă, proiectată de unul dintre pionierii arhitecturii moderne românești, Boris (Baruh) Zilberman. Astăzi, relația mea cu Bucureștiul înseamnă legătura cu acest cartier-cetate, pe care nu mă satur să îl descopăr zilnic, în toate micile detalii arhitectonice. Un spațiu vechi-nou plin de povești care, deși cam amestecat în ceea ce privește gradul de conservare a clădirilor, e populat de locuri palimpsestice de pe care nu a căzut tencuiala cea bună.

Cum s-a schimbat orașul

Bucureștiul este o moștenire pe care o primim și pe care putem să o ducem mai departe prin povești și legende. Poveștile despre oraș au fost decorul mai multor vieți, decor peste care s-au depus, de la o generație la alta, straturi de memorie. Între generații apar spații făcute din narațiune, spații de respiro care nasc mici complicități. Tocmai de aceea cred că avem nevoie să tot repovestim orașul.

Care e Superpovestea ta din București

Superpovestea mea din București a început în 2006, cu un telefon neașteptat pe fix. La capătul firului se afla Nana, vecina mea de 79 de ani pe care nu o știam, revenită recent din Elveția, un personaj aproape ireal, construit din bunătate, păr alb-lumină și o generozitate fără margini în acceptarea fragilităților umane. Un om-terapie care avea să-mi devină parteneră pentru sute de concerte de la Radio România Muzical, prietenă, înger păzitor, model.

Nana avea rău de mișcare, nu ieșea din casă, așa că relația noastră s-a desfășurat într-un glob. Un glob bun care putea fi oriunde, dar uite că astrele l-au așezat la etajul 5 al unui bloc din Tineretului-București.

 

Interviul a fost publicat pe pagina iqads

 

 

Scroll to Top